Chiuretaj pe Legea mamelor

Noul ministru al Muncii a amânat Legea mamelor pornind de la prezumţia de bogăţie. Legea respectivă prevedea acordarea timp de doi ani a unei indemnizaţii de 85% din media veniturilor mamei pe ultimele 12 luni înainte de naştere. Dar, aplicată în cazul unei notăriţe din Dâmboviţa, cu 4 miliarde vechi – venit anual, indemnizaţia de creştere a copilului s-ar fi transformat probabil în cel mai mare ajutor de stat acordat vreodată în România. Exemplul a fost folosit pentru a amâna legea de către Marian Sârbu. Probabil, motivul real este lipsa resurselor financiare
datorată crizei. Dar, să-ţi bazezi decizia de amânare a legii privind doar spre vârful piramidei veniturilor este destul de simplist. Iar soluţia propusă, de limitare a indemnizaţiei la trei salarii medii, pare scoasă din burtă: de ce trei şi nu două sau cinci, din moment ce încă nici nu se cunoaşte bugetul. Este drept că nici promovarea „Legii 85% pentru mame” de către Guvernul Tăriceanu nu s-a bazat pe cine ştie ce calcule.

A trebuit să fie o femeie ministru al Muncii ca să „înţeleagă problema mamelor”, spunea Mariana Câmpeanu după ce a dat undă verde legii privind majorarea indemnizaţiilor pentru creşterea copiilor
. În opoziţie cu ea, miniştrii bărbaţi fuseseră răi: Marian Sârbu, în primul
mandat, a limitat indemnizaţiile, indiferent de veniturile familiei
în care s-au născut copiii, Gheorghe Barbu a menţinut decizia explicând că „nimeni nu se asigură
pentru riscul de a fi mamă”, iar Paul Păcuraru nici n-a fost interesat de problemă.

Dacă acceptul Marianei Câmpeanu asupra proiectului de lege privind majorarea indemnizaţiilor, care zăcea de doi ani în Parlament, nu ar fi coincis cu campania electorală, explicaţia cu modul de gândire influenţat de sex n-ar fi fost atât de penibilă. Aşa, având în vedere că în noianul de promisiuni electorale indemnizaţia pentru mame era una care costa mai puţin decât pensia minimă sau locuri de muncă pentru toţi şomerii, promovarea legii n-a fost, probabil, decât calcul politic.

În plus, luându-i pe rând, „răii” cu mămicile, vorba Laviniei Şandru, au avut partea lor de dreptate. Pe vremea fostului guvern PSD, Marian Sârbu a limitat indemnizaţiile pentru mamele salariate când a descoperit mii de fraude – femei care cu câteva luni înainte să nască aranjau cu patronii la care lucrau să le majoreze salariul. Nici forma actuală a legii nu este imună la astfel de „idei”. Este adevărat că nu poţi să ştii sigur cu un an înainte dacă vei deveni mamă sau nu. Dar ştii cu şase luni înainte, iar în media de pe 12 luni umflarea salariului pe ultimele şase îţi poate aduce ceva profit.

Nici afirmaţia lui Gheorghe Barbu, „nimeni nu se asigură pentru riscul de a fi mamă”, nu este greşită. Impozit la stat plătim cu toţi (sau aşa ar trebui) dar nu pentru a primi mai apoi indemnizaţie de creştere a copilului. Nu este un sistem de asigurări, asemănător celui de pensii sau al riscului de viaţă – dai o contribuţie mai mare, primeşti o sumă mai mare.

Peste tot în lume, indemnizaţia de creştere a copilului este un ajutor dat de stat pentru încurajarea familiei. Ce cuantum au aceste indemnizaţii depinde de politica promovată de statul respectiv. A stabili o indemnizaţie proporţională cu veniturile pe care le-a avut mama înainte de a naşte înseamnă a sprijini femeile cu carieră care sigur se vor îngriji să asigure o cât mai bună educaţie copiilor. În plus, studiile arată că la aceste femei probabilitatea de a-şi abandona copiii este mai mică. În acelaşi timp, trebuie să ai grijă să nu încurajezi „meseria de mamă”, printr-o alocaţie fixă dată atât mamelor care muncesc, cât şi celor care nu fac nimic. În nordul Moldovei, de pildă, sunt mii de familii a căror unică sursă de venit este alocaţia pentru copii.

Dar ideea de a sprijini femeile cu carieră să devină mame nu are nici o legătură cu a sprijini miliardarele. Să ai un venit de 4 miliarde de lei vechi pe an şi să te gândeşti să ceri 7.000 de euro pe lună ajutor de la stat ca să-ţi creşti copilul, numai în România se putea întâmpla.