Cuie în talpă

Aveam 16 ani la Revoluţie şi nu înţelegeam nimic din succesul electoral al lui Petre Roman. Puteam să accept fascinaţia pe care premierul cu puloverul roşu o producea, în primii ani de democraţie fesenistă, asupra femeilor, dar tot nu pricepeam de ce sex-appealul e motiv de vot.

Au trecut aproape două decenii şi am fost convinsă că Petre Roman s-a prăfuit. Acţiunile sale politice - Forţa Democrată, Federaţia Pensionarilor, tentativa de formare a unei noi mişcări de stânga împreună cu Ion Iliescu – arătau că nu mai are nici viziune şi nici vlagă. Am bănuit că şi Roman însuşi e conştient că nu mai poate şi că prezenţa lui în politică trebuie să se reducă la calitatea
de invitat sporadic la televiziunile de ştiri. Până când l-am văzut, săptămâna trecută, la PNL, noul său partid. Luni, a ridicat în picioare 8.000 de liberali, care i-au iertat spontan şi entuziast trecutul alături de Iliescu şi contribuţia la destrămarea CDR. Sâmbătă, a pupat zeci de pensionare şi le-a amintit de prima
lor tinereţe.

M-am întrebat de unde atâta succes de masă în PNL pentru Roman, inexistent în sondaje de când Traian Băsescu l-a scos pe uşa din dos a Partidului Democrat, după ce „Petre” a dovedit că e foarte departe de a fi „cel mai bun”. Cred că explicaţia stă mai puţin în şarmul nepieritor al fostului premier, cât în saturaţia maximă a liberalilor de rând de a vedea, la tribuna partidului, no-names transformaţi abuziv de Călin Popescu Tăriceanu în noua generaţie de lideri ai PNL. În sfârşit, membrilor de partid le vorbea un om despre care ştiau ce făcuse şi cum ajunsese acolo.

Pentru Petre Roman, intrarea în PNL este o şansă mare, poate unica, de face din nou politică. Nu ştiu care vor fi beneficiile pentru liberali, cum nu mi-e clar ce obţin liberalii de pe urma candidaturii unor personaje precum Florin Călinescu. Deocamdată, câştigul e cert pentru marele actor, proaspăt câştigător al unui contract de peste 7 milioane de euro
nu cu Ministerul Culturii, ci cu cel al Apărării. I-am ascultat vorbind pe cei doi. Roman – despre victoriile guvernării liberale, pe care şi le alipeşte fără să fi contribuit cu absolut nimic. Pe Călinescu – despre cum va da o lege, ca viitor parlamentar, prin care preşedintele şi premierul să fie transportaţi cu elicopterul, ca să nu mai încurce circulaţia din Bucureşti.

De fiecare dată
când o personalitate de acest tip intră într-un partid, o face nu ca pe un schimb reciproc avantajos, ci ca pe o concesie. Roman trădează, chiar şi în relaţia cu Tăriceanu, superioritatea celui care a făcut cândva politică mare. Călinescu închide orice discuţie cu afirmaţia că a revoluţionat televiziunea. Oameni precum cei doi acceptă cu mare greutate să li se impună decizii luate de un partid cu care n-au, de fapt, nimic în comun. E o chestiune de timp până când Florin Călinescu să-l trimită public la plimbare pe Tăriceanu pentru te miri ce. În PNL, formaţiune al cărei punct forte n-a fost niciodată disciplina, infuzia haotică de celebrităţi prevesteşte necazuri. Acum, premierul se poate mândri că şi-a întărit partidul, dar, în timp, se va vedea că şi-a bătut singur cuie în talpă.